“Timpul fuge fără noi”

Expresia "Timpul nu mai are rabdare cu noi", este regăsită cu precădere la oamenii care în goana lor nebunească ajung să vadă lucrurile deformate. Omul zilelor noastre nu mai conştientizează cursul lin al timpului, ci este condus de virtutea inerţiei.
Încă din vechime, oamenii se concentrau pe inventarea unor instrumente, la stabilirea unor unităţi de măsură, a unor multipli şi submultipli. În funcţie de ele, cu privirea pe ceas, ori pe calendar, omul îşi rostuieşte viaţa. Toate acestea ne arată însă curgerea lui uniformă. În schimb, nouă timpul nu ne mai ajunge. Secunda, minutul, ora şi ziua, ni se par prea scurte. Nu are cum să avem mai multe lucruri de făcut decât înaintaşii noştri, doar că ne-am pierdut răbdarea cu timpul.
Dacă mă gândesc la bunicii mei, ei aveau altă relaţie cu timpul. Ei cunoşteau faptul că timpul se observă şi se înţelege cel mai bine din afara lui. De aceea, ei îşi orânduiau viaţa nu atât din persepectiva timpului istoric, cât a veşniciei. Aceştia îşi făceau lucrul lor, zăbovind. Îşi chiverniseau bine timpul, cunoscând că “graba strică treaba”. Ştiau că lucrurile care dureaza în timp, necesită timp.
Cei din generaţia mea, trăim un raport nefiresc cu timpul. Uneori ne e povară. Mai mult, parcă am fi angajaţi într-o întrecere acerbă cu el. Trăim cu teama de a nu mai putea ţine pasul cu acesta. De aceea, mersul lumii de azi este de fapt o fugă. Mersul agale este demodat în acest secol al vitezei.
Timpul nu mai e văzut ca un camarad, ci un potenţial duşman. Într-un fel este firesc, de vreme ce se lucrează la normă. Să nu mai vorbesc despre proiecte unde suntem mereu în contratimp. Apoi, ne plângem de faptul că aproape tot ce facem este lipsit de calitate, frumuseţe şi durabilitate. Invocăm o permanenţă lipsă a timpului. Ne plângem că nu avem prea multi prieteni. Nici nu e de mirare.
Sensul profound al timpului se pierde din vedere, şi uităm că orice clipă poartă cu ea pecetea lumii de dincolo. Aşa se face că uneori suntem foarte rezervaţi în a mai acorda altora măcar câteva clipe din timpul nostru. Apoi, uităm faptul că Dumnezeu ne-a dăruit tot timpul Său. Atunci mă întreb, dacă veşnicia aşteaptă după noi, ce rost are să ne mai grăbim?

Estera Opre