Cum arată un geniu: 17 ani, 125 de premii, două clase în una

La 17 ani, Mircea Gogoncea are 125 de premii naţionale şi internaţionale la chitară clasică, informatică, literatură şi altele. Este primul elev de gimnaziu care a făcut doi ani într-unul. La 12 ani era cel mai premiat elev român şi cânta la chitară în deschiderea festivalului „Leul de Aur” de la Veneţia. La 13 ani i se pusese eticheta de „geniu”. Are zeci de concerte în ţară şi în străinătate şi nici nu se gândeşte să rămână în România.
La patru ani, părinţii l-au dat la lecţii de pian. Copilul a învăţat iute, dar când a fost să-i cumpere şi pian, ai lui şi-au dat seama că n-au cu ce. Ar fi fost leafa lor de profesori pe un an întreg. Au dat pianul pe lecţii de chitară, era mai ieftin. Un elev aşa de mic, profesorul de chitară n-avusese niciodată. La cinci ani, mogâldeaţa Mircea Gogoncea câştiga primul lui premiu la chitară. Aproape că era mai mare instrumentul decât el. Normal, nici n-ar fi avut ce căuta la concurs, căci înscrierile începeau de la şapte ani. Ca elev la „Dinu Lipatti”, învăţa totul cu viteza fulgerului, într-un ritm supraomenesc. La 8 ani, ieşea în primul lui turneu internaţional de chitară, la Hamburg. La 12 ani ajunsese cel mai premiat copil român şi cânta la chitară în faţa lui Leonardo DiCaprio şi a lui Catherine Zeta- Jones, la festivalul de film „Leul de Aur” de la Veneţia. Apoi, concertele în ţară şi în afară nu se mai terminau. Organizatorii îl sunau, îi trimiteau mailuri… cânta şi la reşedinţele ambasadorilor. Mai târziu a intrat în istorie, devenind primul elev de gimnaziu care a făcut doi ani şcolari într-unul. A sărit dintr-a şaptea direct într-a noua. Acum, la 17 ani, este deja student şi are un CV de speriat: 125 de premii la chitară, matematică, informatică, teatru, literatură şi fotografie. Din acestea, 80 de premii sunt numai la chitară clasică.

Bacul – pregătit în trei săptămâni

Pentru Capacitate am învăţat într-o lună. A fost simplu de tot. Bacul l-am pregătit în trei săptămâni. M-am grăbit, ca să pot ajunge la admiterea pentru Universitatea de Muzică din Düsseldorf, Germania. Tocmai am fost admis. Ca să pot vorbi în germană acolo, a trebuit să învăţ limba. În două luni şi ceva am învăţat-o cât să pot vorbi ok. Gramatica e foarte clară şi uşoară. Acum, în următoarele două luni am de învăţat toată limba, cât a mai rămas. Şi să învăţ şi repertoriul nou. Şi între timp trebuie să mă mai şi distrez...”, ne spune Mircea. Poate că nu s-ar fi dus la facultate tocmai în Germania, dar a auzit că acolo predă Joaquin Clerch şi nu l-ar pierde pentru nimic în lume. „Îmi pare cel mai bun profesor de chitară din câţi există. Prima dată l-am auzit când aveam zece ani şi mi-am spus că vreau să învăţ de la el”.

"Am mult de tras că nu pot să stau drept pe scaun"

De fapt, puştiul Gogoncea e un ciudat. Colegii de breaslă din toată lumea îşi ţin concertele şezând pe scaun aproape ţepeni. Cică aşa se face chitara clasică. Numai Mircea face invers. De fapt, poţi să-l suspectezi de rocker. În concerte se frământă pe scaun de zici că e îndrăcit. În redacţia Gândul a cântat pentru două, trei persoane la fel cum ar cânta pentru o sală întreagă. În primele minute, băiatul blond cu ochii albaştri şi cu bluza marinărească a fost doar un puşti talentat. După aia a luat chitara în braţe şi a devenit artist. Ne-a cântat ca în transă, cu ochii închişi şi cu grimase. La sfârşit, asistenţa nu mai ştia cât a ţinut „concertul” – cinci minute, o jumătate de oră...
"Am mult de tras din cauza manifestărilor mele, că nu stau drept pe scaun ca ceilalţi. Mă ceartă multă lume. Dar nu pot să cânt altfel. De fapt, nici nu văd publicul când sunt pe scenă, am numai reflectoarele în ochi şi în jur văd negru. Parcă eşti în mijlocul unui câmp, numai că nu poţi să vezi unde e marginea”, zice. După un concert este ca o legumă. Cade lat, năduşit, ca după duş.

Uşa de la intrare ce scârţâie în si bemol

Mai nou, compune şi piese. „Pentru cinci minute de muzică lucrezi zeci şi zeci de ore. Ştii cât de mult poţi să stai să gândeşti o singură notă? Oricum, la final, niciodată nu ştii de unde ai plecat”. În termeni de specialitate, se cheamă că auzul lui este „absolut” (adică, ne explică, poate spune unde se situează un sunet fără să aibă nevoie de reper). Totul în jur este muzică – uşa de la intrare scârţâie în „si bemol care se termină într-un fel de re”, iar soneria unui telefon poate fi o alternanţă de note si şi re. Două halbe de bere care se ciocnesc pot da combinaţii infinite de sunete: „E suficient ca o halbă să fie cu un milimetru mai groasă faţă de alta şi va scoate cu totul alte sunete. Şi de fapt, tocmai asta e frumuseţea”. Dar cum se împacă muzica lui cu matematica, altă pasiune? „Nu se amestecă, fiecare o întăreşte pe cealaltă. Teoria muzicii e toată o matematică, fiecare notă e un raport".

300 de euro pe un concert sau chiar nimic

Pentru un concert primeşte cam 200-300 de euro. La altele merge gratis. Doar în Maroc a câştigat „excepţional de mult”: 500 de euro. Tot ce câştigă investeşte în turnee şi deplasări. Numai chitara l-a costat 5.200 de euro. Şi încă este ieftină, altele ajung la 20.000 de euro. Chitara e o comoară, o îngrijeşte ca ochii din cap. Când o aşază pe masă, îi pune protecţie dedesubt. „N-are voie să se zgârie sau să se crape, căci şi cea mai mică crăpătură pe spate se poate adânci, transmiţându-se şi în alte părţi. Ori se poate umfla. Apoi trebuie ştearsă cu soluţii speciale şi păstrată la temperaturi optime. Nu mai jos de 15 grade, dar nici foarte cald. De fapt, dacă temperatura e bună pentru noi, e bună şi pentru chitară. Nici tocul negru nu o avantajează, căci dacă o ţii pe căldură, o încălzeşte tare. Odată, când am scos chitara, era aşa de caldă, încât parcă ţineam un om în braţe”, zice Mircea. Nu-i place că lumea îi spune geniu fiindcă „geniile au tendinţa să moară repede”. Oricum, şi-a pus în gând să reprezinte România pe marile scene ale lumii. Nu va rămâne în ţară fiindcă n-are ce căuta aici: „Ca artist, n-ai casă, eşti cetăţean al lumii”, ne-a mai spus.

Preluat de pe gandul.info